S-au îmbulzit plini de sfială
să-mi spună ca nu mai pot primi ajutor.
Pe undeva prin toamnă,
mai devreme de frunză
sau poate mai târziu de ultima zăpadă
va trebui să mor.

Acum stau și fac socoteli,
nu-mi număr zilele
ci iubirea,
nu în kilograme
ci în pene arse
și muguri.

Câteodată cerul îmi cade în cap,
câteodată sub-pământul,
care cu norul,
care cu sămânța,
ambii primitori și zâmbind
a „vei fi binevenit”.
Nu mi-e teamă nici de unul
nici de celălalt,
mi-am trăit și raiul și iadul
numai că,
plin de ciudă,
îmi dau seama că nu știu să număr,
că aș mai fi avut multe aripi întregi
și multe păduri de înfrunzit.

06.01.2003