Cum se inalta, Doamne,
mireasa Ta peste aceste tigle
rastignite langa tampa culme;
nici culme nu’i pot spune, e o
nepasare a inexistentei,
o uitare mohorata.
Fa, Doamne, sa sune un telefon
iar, la celalalt capat al firului,
da, Doamne, sa fie ea,
starea de lehamite
din care sa se’ntample
noua’mi fiinta
mai cu duhul saraca,
mai cu mine’mpacata,
mai de tacere furata,
fara’ntrebari de durata,
fara dureri, fara pata.
Eu, doar, si ea – ca o fata.
S’o luam din loc inc’odata.
Dragoste, varsta curata.
Iata!