Nichita, necoleg ce mi-ai fost,
Prieten ce cu greu mi-ai devenit,
Ar fi trebuit să trăiești,
Să vezi leoaica tânără iubirea-ți îmblânzită!

Nichita, mort de prea multă viață în suflet,
Te comemorăm acum, la mii de ani de la moartea noastră,
Și mai știm doar să plângem, în atâtea milenii de neștiință...
Nichita, unde ești tu, cel ce făceai din roșu o ființă verticală?!

Suntem roșii de rușine la mormântul tău, Nichita,
Că nu ți-am fost epigoni, că nu am venit cu Vornicu,
Prietenul tău, să te rugăm să ne mai versifici ceva,
Să ne mai scoți din mizerabila proză a vieții...