Saxofonul asudă în picături rare
Novice, leg corpurile răniților,
ce se ordonează cuminți,
cu lungi corzi de cuvinte,
născute pe gândite
în spatele luminii.
Cântul se evaporă
Îngroșând aceste urme.
Inima ascunde
Un imens regret,
Inexprimabil.
Fără respiro uneori
în timp ce faldul intermediar
al acestei litere formează
O intersecție între mine și Dumnezeu.
Creionule, tu întâlnești verticala
Rugilor din alte vremuri
Iar tu, fald, reții creionul
Pentru a nu se rătăci
În labirintul memoriei.
Nerăbdarea trebuie ocolită,
dar la apropierea dimineții
pana se agață de încetineala cuvintelor.
Liniște în avalul acestui
munte brăzdat de peceți.
Da, pe această stranie frontieră
Se va naște amontele.