M-am obisnuit cu tine, cu glasul tau vesel,
M-am obisnuit cu glumele tale ce ma faceau mereu sa rad,
M-am obisnuit cu chipul tau benevol si cu ochii tai mari privindu-ma.

Prezenta ta imi linisteste sufletul, imi face inima sa rada,
Cand tu esti trist si eu sunt trista fara sa-mi dau seama de ce,
Atunci adun curajul si-abia ingaimez cuvinte in incercarea de a te inveseli,
Tu iti ridici fruntea plecata si ma privesti din nou cu-acea privire in care scapara un licar si simt ca inima-mi imi creste si sufletu-mi e ferice.

Dar totusi ai plecat lasandu-ma plangand, iar inima-mi zdrobita a incetat a bate pentru un moment.
Atunci gandesc: "Cine esti tu cu zambetul tau siret, gandesti ca vei cuceri lumea?
Esti doar un amarat cu visuri intangibile ce-si petrece vremea distrandu-se intr-una!
Esti un nimic, un nimeni, nu esti deloc important s-apoi e plina lumea de cei ca tine!
Nu esti unicul "el", exista milioane si nu ar trebui sa-mi pese, de ce sa ma gandesc?"

Dar totusi, m-am obisnuit cu tine, cu glasul tau vesel,
M-am obisnuit cu glumele tale ce ma faceau sa rad,
M-am obisnuit cu chipul tau benevol si cu ochii tai mari privindu-ma...