Nu știu unde să te port pe trup.
Pe deget,
în urechea dreaptă,
pe piept sau în jurul gleznei;
îmi stai oriunde bine,
te prinzi pe mine ca o nălucă aurie cu nuanțe fine.
Ești toată o montură,
o lucrare filigranată
în care atârnă când ușor când greu
pietre,
prinse în gheare
de metale rare.
Eu le-am pus acolo după culoare.

Pe câteva,
vișinii,
dintre cele ce au nuanțe mai vii,
ți le-am țintuit pe buze,
brutal,
cu lovituri scurte,
mărunte,
pentru ca zâmbetul tău
și sărutul
să fie și ele violente
sau,
de oboseala și plăcere,
să fie fericite și lente.

Altele,
alte pietre,
poate mai în verde
proaspăt bătând,
ți le-am prins în nara dreaptă
și nara stângă,
ca adulmecând de departe să simți,
miasma-mi nătângă,
de bărbat stând la pândă,
verde,
crud
ca și cristalele alea de un verde plăpând.

Cele mai strălucitoare,
din acelea dintre care
se alege în alte lumi pentru viață un soare,
îți stăteau bine în pupilă
și-ți dau acum un aer abstract
de felină copilă,
de nevinovată-atroce,
de infantilă-feroce.

Câte două-trei,
azurii,
dintre acelea albastre-albastre,
îți stau în ureche cercei
și,
aninate de ei,
irizații,
cunoscute senzații,
stau șoaptele mele
ce te ridică în astre,
acele lumini pictate pe tavanul
camerei noastre.

Mai ai vreo două în sprânceană,
în geană,
în păr,
în obraji și în bărbia
mușcată și rumenită

și eu încă nu știu cum să te port.

Te învârt pe toate părțile,
îți iubesc forma și culorile,
te mai șlefuiesc
și ca un ageamiu,
ca un netot,
îți mai schimb zilnic câteva pietre
și te port peste tot.

Pan
9.10.2002