Să nu-ți dezvălui taina din suflet celor răi.
Nebunilor nu spune durerea niciodată.
În zâmbet să te ferici de toți semenii tăi.
Nădejdile, ascunse să-ți stea de lumea toată.

Întorsu-ne-am prieteni la vechiu-ne desfrâu.
Am renunțat la ceruri, la rugi și cele sfinte.
Oriunde este-o cupă, Tu ai să vezi, Părinte,
Cum curge-n gâturi vinul ca apa într-un râu.

O Mână-ascunsă scrie și trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să șteargă vreun cuvânt.
Nici lacrimile toate nu pot să șteargă-un rând.

Bețivule, imensă urnă, eu nu știu cin’ te-a modelat.
Știu doar că poți să-ncapi trei vedre și știu c-ai să te sfarmi curând.
Mult timp am să mă-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat,
De ce-ai fost fericit și-acuma – de ce nu ești decât pământ?

Ești trist? Adu-ți aminte că-n jur atâția sufăr.
Și că dureri mai grele în univers pot fi.
Alege-ți o femeie cu sânii albi, de nufăr.
Să n-o iubești. Nici dânsa n-o să poată iubi.

Olarul stă în fața roții. Cântă.
El modelează șolduri de ulcioare.
El cranii mândre de sultani frământă
Și ofilite mâini de cerșetoare.

S-aprind alți zori! Descopăr din nou splendoarea firii.
Cui să-i aduc prinosul în clipa asta sfântă
Când mii de flori și buze se dăruiesc iubirii?
Copilă, lasă harfa, căci, iată, păsări cântă…

Bea vin! Curând vei trece și tu supremul prag.
Și nu vei lua cu tine nimic din ce ți-i drag.
Aceasta-i marea taină: laleaua scuturată
Nu înflorește iarăși, o Saki, niciodată.

De ai alăturea de tine două măsuri de vin și-o cupă,
Să bei în orice adunare, și când ești singur iarăși bea!
Căci Cel ce face și reface tot ce-i în lume nu se-ocupă
Nici de musteți ca ale tale și nici de bărbi cum e a mea.

Un punct pierdut e lumea în haosul imens.
Toată știința noastră: cuvinte fără sens.
Om, pasăre și floare sunt umbre în abis.
Zădarnic este gândul, iar existența – vis.