Cred că voi pleca...
și nu vei ști
în nopți târzii
unde voi fi.

Mă voi întoarce înapoi
și pe scara de mătase,
nu-ncap doi,
deci doar eu,
subtil Prometeu,
furând focul-zeu,
-o scânteie de iubire-,
veșnic voi purta în sân o rană
a temerarei căi,
ce zorii îi destramă.

Mereu călători,
norii mă poartă
spre... mai târziu...
sau poate către ... niciodată.

Uitată,
Lumina m-aduce pe brațe...
Mă simt legată cu ațe...
marionetă vivace,
printre atâtea paiațe...

la dreapta...
la stânga...
iar inima... nătânga...
nu le prea deosebește...