ultimul nostru poem nu are nume
l-am scris pe genunchii însângerați
ai demonului iubirii de sine

lacomi jefuim vorbele de dulceață
viața miroase a orfelinat
despuiați de roade
călătorim pe o stradă pustie
fiecare cu îngerul său

îmi ștergi din palmă linia vieții
falsă cărare spre paradis
stigmat al înstrăinării
Dumnezeu nu mai vede
cu degetele murdare de rujul tău
i-am acoperit ochii

piciorul mi se dizolvă
în apa moartă a spaimei de pas
nu mă mai poți auzi
cuvintele de dragoste
se sting prea devreme
poate o săgeată înveninată
mi le ucide pe drumul spre tine

vinde-mă somnului
la prețul unui miel de sacrificiu
și în duminica tuturor spinilor
aș putea mântui trandafiri

nu-ți fie teamă
pe conturul buzelor tale
adevărul s-a despicat
ca o limbă de șarpe