Doar individul uman
Își înșeală specia.
Deși în inima lui curge
Sângele rațional,
În teoria existenței,
Găsim mereu
O plenitudine a descreșterii.
Da.Sunt un nebun.
Un nebun la scară metafizică.
Timpul m-azvârle
în mii de imposibilități.
Cu toată disciplina sterilității,
Simt profund abolirea sufletului.
Pământule!Sunt un cadavru nuclear,
Nici viață n-am,
Nici mort nu par.
Distanța dintre mine și tine,
E că eu n-am învățat încă
Din sensul civilizației.
Pentru mine,a crede în tine
E ca și cum aș aborda
Un nou sistem de erori;
Niște erori fundamentale.
Abstracțiunea e singurul sentiment
Pe care l-am nutrit
În legătură cu farmecele tale.

Se spune că dragostea
E o aventuă în mister.
Pentru mine,e o inițiere în Neant.
E o apologie a cenușii.
Vibrez la temperatura sângelui:
Al meu e cald,
Al tău e deosebit de rece.
Ce să fac?Să i-au istoria în serios?
Și să-mi clasific aberațiile?
Agonia mea în dragoste
E o frenezie de sfârșit de lume.

Sufăr de tehnologie:
Tehnologia zdruncinării.
Suntem mai descompuși decât
Toate imperiile lumii.
Viitorul însuși e un cimitir.
În mijlocul vlăguirii
Trâmbițăm dogme,
Și ridicăm mausolee:
Al timpului,al zeilor,al Absolutului.
Contactul cu divinitatea
Ne pune în luptă
Pe scene atemporale.
Actori ai timpului etern,
Promovăm nevroza și neurastenia.
Eșuăm în angoase,
Condamnați în infern,poate.
Singurul sprijin e Materia,
Ne tot grăbim să credem.

Carnea mea e stărv radiat de lumină
Iar sufletul meu -
Un mort digerat de-ntuneric.
Pămîntule!
Doar Eu și cu Tine
Putrezim în Neant.
Răcnesc în pulberea apocalipsului,
Ca un Adam avortat:
E prea multă tăcere,
E prea mult Neant.