când se formează asociațiile în miezul stomacului, tu
ești cel care îndepărtează primele pânze, foile se desfac și glanda
nebuniei zvâcnește ca un mamifer ce și-a rupt coloana
vomit instinctiv dacă sângele mi se pare prea verde, am o nostalgie
a puilor tăiați sărind prin așchii. dacă-mi explici pe-ndelete
cum se taie oamenii unii de alții aș putea înțelege, chiar
aș pune mâna pe locul în care rana e o groapă plină cu
hainele rămase mici, le arzi privind îndelung, te încălzești

asaltul din ziua următoare duce către biserici de lemn
oasele dizolvă cheagul, fața palidă coboară în același stomac
unde actele interioare se exfoliază doar dacă moartea nu e o presiune
constantă, o instalație pneumatică ale cărei fălci lucrează cu spor
ridică pânzele în care te-ai învelit la naștere, vântul umflă
mai departe intestinele la plecarea din port. ai ochii mijiți
doar câtva timp să tai parâmele prea groase, să vezi departe

lamele astea trebuie ascuțite tot timpul, poate chiar verificate
mai aproape de carne. nu se știe când ai treabă, ajunge doar să ți se
spună că nu mai e apă sau că mâncăm prea mult din ceea ce pare
un cimitir ținut ascuns. am nevoie să curăț crucile care cresc
în cutele pielii. rad cu răbdare stratul gros de pământ în care morții
oftează abia auzit și se ascund mai adânc, se învelesc

o greutate îmi apasă exact în mijlocul pântecelor, mi-am înghițit
toți morții și te privesc cu spaimă. mi se pare că umbra pleoapelor
e mai aproape, mai e timp să spui multe dar așchiile mele sunt reci
pătrund pereții din jur iar vertebrele se strâng. toate par mai mari dacă
ai răbdare, poți pune și palma la ochi, e o nebunie să crezi că doar
atât am avut de trăit și că tot ce urmează n-are altă nebunie
îngropată adânc în burtă. sapă cu mâinile, desfă-te foarte încet