Obosit mă așez pe un buștean în plină pădure
făcându-i loc între timp unui gând să stea lângă mine.
Greutățile vieții au început să se dezbine,
neantrenate urcușul muntelui ca să-l îndure.
Se prăbușesc neputincioase la picioarele mele.

În frunzișul ce ocolește câteva floricele
vântul desenează proiecția norilor pe pământ.
Așa au înghețat clipele dulci în brațele pădurii,
de nu mai știu… sunt eu, miile de stele, suflul naturii ?

Pentru moment orice se spulberă în bătrânul vânt,
iar susurul izvorului spală orice diferență.
Trezit din astă reverie de a soarelui prezență,
mă ridic, reluând sfânta luptă pentru existență.
Șerpuind cărarea își arată planul cu o reverență.