Te privesc in ochii diminetilor reci care ma indeamna sa devin una cu tine. Nu stiu unde si cand te-am descoperit prima data, stiu doar ca de atunci nimeni si nimic nu mi se mai pare la fel in incercarea mea naiva de a patrunde cu mintea paradoxurile din care te nasti. Nu stiu daca sa te iubesc sau sa te urasc fiindca in profunzimea sau in indiferenta ta nu ai nevoie de cuvinte; cu atat mai putin de strigate. Pur si simplu... esti. In frumusetea celui mai mare adevar al lumii, in lacrimile celei mai dureroase neputinte si in vidul celor mai nedrepte morti. In preajma celor care dorm si a celor care contempla. In cea mai aspra singuratate si in cea mai profunda iubire. Si esti intotdeauna... tu. Cateodata ma revolt impotriva ironiei din ochii tai, pentru ca in clipa urmatoare sa constat ca o parte din mine iti simte lipsa. Acea parte care, incercand sa guste armonia tuturor lumilor, s-a regasit in tine.
Nu te cunosc si nu stiu daca te voi cunoaste vreodata... De aceea iti dedic intreaga mea revolta impotriva a tot ceea ce, in drum spre tine, moare sau se cufunda in somn. Intotdeauna in liniste...