Rupe-te, frânge-te,
și imprăștie-te și tu peste lume
ca cea din urmă speranță a mea
ce n-a ajuns niciodată sa se întrupeze în adevăr .

Pleacă și tu ca cel din urmă cal
ce mă făcea să cred că există libertate,
dă-i lumii adevărate să sfârtece zeitatea
ce-am făcut-o din tine cu gândul meu
adâncit în nemăsurată trufie.

Crapă-mi și tu carapacea de vise
cu un adevăr dureros
pentru ca să am puterea să mă scufund și mai mult
în această visare ce-o ascund
în lăuntrul capului meu de femeie în viată.

Lasa-mă să mă măsor cu adevărul urlând
că nimic nu există să fie adevărat,
uită si pleacă,
și ingăduie lumii să mă invete ea
cum că greutatea sânului în palmă
e o măsură fizică și nu un vis,
precum greutatea mărului lui Newton.

Lasă-mă, împrăștie-te ființă peste oameni
ce știu să viseze noaptea dorințe neîmplinite peste zi,
care cred, bieții,
că visul este o oglindă fără de ramă
a zilei de dinainte de somn.

Lasă-mă să înțeleg singură dacă voi putea
și dacă nu, cu ajutorul lor,
că iubirea nu este decât o stare suspectă
a unui trup de carne și sânge,
că adevărul nu e decât ce atingi cu mâna
și cu gura
și cu ochii
și cu lăuntrul ochilor
si cu lăuntrul gurii și al mâinii.

Zeu, du-l pe bărbatul acesta afară…
căci visul meu despre el a umplut camera…
și nu mai e loc…