Un lut străin mă ține prizonieră
și mă zidește-ntr-un castel de oase.
Cu gust de cloroform și de migdale
mă adâncește-n somnuri mincinoase.

Pe umerii albiți de vechi orgolii
stau lire adormite printre șoapte.
Din haina veche-a rimelor necoapte
țes trapele secrete peste noapte.

Mai mohorâtă-s ca o zi ploioasă
și mult prea obosită-mi este pana
Când sufletului rătăcit în toamnă
în trist cuvânt îi sângerează rana.

Și-n lutul ce mă ține prizonieră,
arar mai fulgeră câte-o idee
ce mai păstrează încă-n ea înscrisă
iubirea pe-o petală de-orhidee.