poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-04-11 | | -Mă doare! -Ce te doare? -Mă doare... mă doare bucata de carne rigidă, congelată strivindu-mi oasele degetelor mă doare că n-aveți găuri pentru orbite dar că purtați ochelari mă doare liniștea voastră absolută de dincolo de măști mă doare că vă doare fără să știăi că e așa mă doare lumina electrică, albă, fără umbre sau perspective mă doare infinitul de puncte dintr-o distanță infimă mă doare că timpul meu e altfel decât al vostru mă doare că al meu rămâne infirm în urmă mă doare secunda următoare care nu mai vine și care se oprește undeva departe mă doare că nu mai miroase la ușă a câine ud și că sala de operații e plină cu frunze uscate mă dor pereții albi de sanatoriu și gratiile care mă închid cu mine mă dor plămânii când mă respir și apoi fiecare vas de sânge, fiecare celulă, fiecare gol mă doare că nu existăm nici măcar fizic mă doare că nu ne atingem niciodată... -Mă doare că nu exist, dar mai ales mă doare când exist. -Și cât te doare? -Mă doare până când... până când... mă doare până când se scutură petalele din vaza goală de pe masă mă doare până când se imbată neuronii cu moarte și-și dau demisia mă doare până când se face ceață în cameră printre voi, din voi mă doare până se aude căzătura surdă pe trotuar mă doare până amorțesc îngerii de piatră din cimitire mă doare până nu vă mai disting nici ochelarii mă doare până când devin toata un sentiment de cadavru care nu vă mai sperie așa tare mă doare până când se rup brutal firele de undiță și rămân cu acele ca niște piercing-uri Mă doare până când tac vocile dizolvate in pereți Mă doare până cand nici mie nu-mi mai pasă că nu vă pasă Mă doare până când eu dispar din amândouă… -Mă doare până când amorțesc. -Și când amorțești ce se întâmplă? -Când amorțesc? când amorțesc nu mă mai doare mănușa fără degete strivindu-mi oasele degetelor când amorțesc vă zâmbește sicriul cu dinții albi pictați pe lemn când amorțesc mă doare și pe mine fără să știu că e așa când amorțesc nu mă mai doare copilul strivit în stradă, nu mă mai doare copacul ars de viu Când amorțesc dansez și eu printre cuptoarele pline cu oameni Când amorțesc îmi iau costumul de clown ridicol și urc pe masă Când amorțesc mă înscriu în concursul de strigat mecanic și fals că generația de azi nu mai are bun-simț când amorțesc aplaud cu ochii lipiți de ecrane criminalii din spatele microfoanelor deghizați in eroi cu cravate nu-mi mai pasă că istoria e un genocid continuu nu-mi mai pasă că ne roiesc păduchii sub peruca pudrată strident nu-mi mai pasă că pianistului îi cad degetele pe jos… - Când amorțesc? Când amorțesc devin o Evă rătăcită în livadă. Mă doare! Mă doare că nu exist, dar mai ales mă doare când exist. Mă doare până când amorțesc. Când amorțesc? Da, când amorțesc devin o Evă rătăcită în livadă.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate