I-am dat în judecată ieri pe toți romanticii ce-au spus
Că poezia de amor și declarațiile-s cheia
Către orice domniță dar, se pare însă c-au apus
Acele vremuri când poeți ce-aveau drept idol doar „femeia“,
Au scris și-apoi s-au dus.

Ieri i-am chemat la tribunal pe toți, cu Eminescu-n cap,
Pentru a-i întreba de ce, cu toții, să ne mintă-au vrut.
Romanticii-au dezis, spunând doar că ispășitorul țap
Nu-s ei; apoi m-au invitat să le dezgrop al lor trecut,
Și-am început să sap.

Minune! M-am întors în timp, în anii când orice iubire,
De la domnițe de salon, pân’ la cucoanele distinse,
Putea să se-nfiripe doar printr-un-ceput de cucerire,
Și pasiuni porneau, astfel, femeile fiind deprinse.
Era în a lor fire...

Pe lângă-un titlu de baron, de conte ori de duce – clar,
Numai poetul era cel ce inima oricărei dame
Pe jar punea, numai cu-un vers, cu înc-un vers ținând-o-n jar;
Creând iubiri, din frumuseți, și din domnițe, creând mame,
Cu zâmbet dulce-amar...

Acuma, însă, de-s poet? Credeți-mă, cunosc prea bine,
O domniÈ™oară − de-i recit, aÈ™a cum, ca romantic, È™tiu −,
Nu va scuipa măcar o dat’ și nu va da doi bani pe mine
Nici de m-aÈ™ perpeli de tot, nici de aÈ™ arde-n foc de viu;
Ah! Cum, să plâng, îmi vine!

Spuneau romanticii – să-i cred? – că dragostea-i un splendid vis,
Noi doi și luna, vorbe dulci, un vânt ce șuieră-n copaci;
Așa era pe-atunci. Acum, ea îmi va spune „Ce plictis!“,
Își da-va ochii peste cap și adormi-va; ce să-i faci?
M-apuc atunci de scris!

Cum ce să scriu...? Citația, pentru a-i da în judecată
Pe cei ce-așa m-au învățat; pe toți romanticii poeți
Care-au vorbit de dragoste așa cum o fi fost odată
Așa îmi trebuie... Auzi?! Să te apuci să mai înveți
Cum să curtezi o fată...