Cantarea mi-e orasul, balaurul verde,
in care tumultul de inimi se pierde.
Aici omenirea stiut-a sa stranga
ce-avea mai bun, ca-n a zgarcitului punga,

comori fara pret, nestemate-ale mintii,
o lume cum nu avut-au parintii,
un vis de marire - sticla, metal,
plastic, beton, materie-n avant genial.
Orasu-i ca vinul, dulce, mortal.

Cetatea moderna, cu solzi aurii
e treaza mereu, de-i noapte, de-i zi,
de-o lumineaza neonul cel chior
sau barja in flacari cu aripi de zbor.

Verzii aceia, jandarii naturii,
uzinei se-apuca s-arunce injurii.
Cum ca atatea marete creatii
provoaca in mediu letale mutatii,
ca trebuie-nchisa la fel cu vargatii.

Inchinare:
Nebunii ca mine vor pieri pana-atunci.
Mieii de fier vor paste-n abataje adanci.
Smintita cetatea va fi din cale-afara,
nimic maret n-o sa mai poata iara.