Fie de pildă


Am folosit până acum verbul “a pierde” în toate limbile de circulație internațională. Numai adolescenții i-au înțeles dimensiunea. E clar că în tot acest timp petrecut aici m-am adresat unor copii. Dacă cineva mi-ar spune că nu e prea târziu să mai încerc o dată, l-aș privi flegmatic: pentru mine e și prea devreme – și prea târziu. Eu am ucis timpul. Se apropie ziua în care voi da socoteală, voi povesti cum am folosit secolele și voi accepta, cu umilință și curaj, decizia Tatălui meu.

Pe undeva, mi se pare un lucru bun să asist la cotidiana tragi-comedie. Râdeți și plângeți concomitent, purtați pe față măștile teatrelor antice. Un scriitor, un poet sau un artist plastic e musai să poarte masca unui supliciu interior pe care omenirea nu-l poate înțelege – deh, trăiește la înălțimea unor inimaginabile contorsiuni spirituale. Un politician, așijderea, doar că moaca lui trebuie să fie mai rigidă, ca și cum ar fi preocupat de soarta întregului Univers și nu ar reprezenta o neînsemnată grupare de imbecili cu pretenții. Un șef, chiar de echipă, ca să nu vorbim de ingineri, directori, redactori șefi ș.a.m.d. trebuie să fie zi și noapte stresați de telefonul mobil – cu motiv sau fără. Ei sunt “ocupați”.
Dacă aș enumera și alte “arborări” ale unor “mine” la modă astăzi ar însemna să vă stimez prea mult, stimaților, așa că prefer să-mi trăiesc în solitudine mica revoluție.

Citesc într-o carte: “Fie de pildă:
-2ab x 3a
Efectuând acest produs obținem:
-6a pătrat b.”
Această tragică acuplare a termenilor îmi creează sentimentul expulzării. La ce bun să mai locuiesc într-o lume care-mi strigă prin portavoce să cobor din legendarul “turn de fildeș”? Căci scrie mai departe autorul cărții: “Am găsit așadar rezultatul. Putem pleca mai departe. Dar de ce să plecăm mai departe?” Chiar așa, n-ar fi mai bine să vă întoarceți înapoi? Să reluați în stăpânire teritoriul sigur din care ați emigrat? Pentru că viitorul, așa cum îl puteți și voi vedea, nu are pe suprafața lui nici un punctuleț roz, dar-mi-te o fereastră prin care să intre soarele!

Sunt conștient că am o audiență redusă și că majoritatea oamenilor, respingându-mi oferta, lucrează împotrivă-mi. Nu-i condamn: vorbesc pentru cei ce mai pot fi iertați, nu pentru miliardele de alergători “în folosul comunității”. Suntem cu toții – oameni ori profeți – martorii ultimului prăpăd. Primii se cramponează de conducătorii lor așteptând ca aceștia “să facă ceva” (ce sunt grevele, protestele, rugămințile și alianțele cu ei, dacă nu o încercare disperată de a-i ajuta să refacă un echilibru social cu care s-au obișnuit?, de a insista și în ceasul al XII-lea în revenirea la obiceiuri împământenite, deși pământul însuși se răstoarnă sub ochii lor?) – ceilalți așteaptă senini finalul (pentru că îl cunosc).
Vin ființe lucide și spun: “Vom fi striviți în curând, dacă vom continua în acest fel” iar când aud așa ceva, masele, în frunte cu liderii lor, își construiesc buncăre și adăposturi subterane. Eu afirm că această rezolvare e o neghiobie: cei ce se ascund sub pământ vor rămâne pe veci acolo în timp ce îndrăzneții ce vor întâmpina urgia afară vor putea privi Cerul pe care toți pretinșii înțelepți din ultima vreme l-au tăgăduit.