am aruncat mărgelele mai departe ascultând cum în cântecul vântului se sparg sentimente
dumnezeu se joacă cu propria infuzie rostogolind aștrii
tot ce pătrunde prin noi gâdilă teribil prevestind moartea unei apocalipse ratate
ne place să ne cunoaștem profeții încă din primele secunde
poezia se naște prin împreunarea contrariilor
cuvintele devin din ce în ce mai albastre, pe măsură ce scuipăm teorii
crengile se rostogolesc amestecând frânturi de univers
totul trebuie privit ca o reflecție într-o infinitate de oglinzi
sinele nostru dispare în volte mâzgălite pe curcubeu în nuanțe de gri
nu mai avem decât templul care ne îmbie cu păcatele sfințite în pereții roși de flori
katse kala, niciodată nu trebuie să amânăm libațiile,
și uite așa ajungem iar la intruziunea lui dumnezeu în esențele noastre
crocodilii se târăsc mai departe printre eucalipți morți
te aștept în lotus, încadrat de fereastra groasă de mahon
tabloul își rarefiază piedestalurile pentru a te atinge
stârnești vârtejuri fără să înțelegi că trebuie să trăiești fiecare clipă ca și cum ar fi ultima
sau mai bine lasă-mă pe mine să te învăț cum se face
trebuie doar să șoptești înfiorată și să îți atingi de trei ori călcâiele
sfârâitul mă poate transforma într-un diamant albastru
sau, în funcție de preferință, într-un zeu, un demiurg, reflecția unui avatar
tu alegi
ideea este simplă
pot să fiu chiar și dumnezeu, nu este nicio problemă
pentru metamorfoza finală îmi trebuie doar puțin mai mult
mâl...