mă închid perfect între ziduri, igrasia îmi face imaginea să-mi semene
mai bine decât oglinzile. pete alungite și simple cu o viață
lipsită de limbaje conceptuale. aici trăiește un bătrân. de fiecare dată când
bat cu pumnul în tavan există un fel de dumnezeu care-mi întinde o bucată de pâine
o mănânc toată deși mă înec la fiecare înghițitură
nodurile din gât opresc glutenul și-l dirijează cu fanioane spre un macaz
liniștit, spre lanțurile care păzesc nedreptatea din propriul corp

când dumnezeu mi-a spus prima dată șuhov l-am privit ciudat. m-am
așezat jos și nu m-am mai trezit până când nu mă simțeam păcătos
întins pe doi pereți. pe ceilalți doi nu dormeam, sprijineam pe zid
asemănările cu sfinții, haina lipită mai mult de culorile cenușii ale
desfrâului decât de carnea mea, ritul meu tăiat cu fierăstrăul
și împărțit. cui, doamne? și mi se dădea pâine mai multă

seceta a lăsat în iarna aceasta zăpadă pe la încheieturile gurii
lumânările ard cu pocnet, ochii deschiși privesc degetele
cum fumează părăsite. un fir de tutun ca un corb pe linia buzelor
de ce îmi revine această imagine a unei guri imense, o gură de fumător
distrusă de scorbut. o gură care se strâmbă. se urâțește ca și cum
ar vrea să rostească. tu nu ești ivan denisov, ești mai puțin

dar tu fumezi, doamne? n-aș râvni să-ți aud povestea. ar fi prea uman
să locuiești cu mine în aceeași criză religioasă în care mă zbat
de când am împărțit pereții ăștia ca pe o cruce, ca pe un gol
nici nu mă zbat să aud cum picură cuvântul tău și nici toate cicatricile
toate vindecările pe care mi le-ai împrumutat pentru un timp
ca să știu că între acești pereți nu se moare niciodată