Erau izvoare din zdrobiri de diamante și fâșii desprinse din lună...cântau doar crengile copacilor la harpa raiului printre lacrimi de cireș. Veșmântul de mătase al fluturilor, parfumul înțepător de mosc al pașilor prin iarbă îmi incendiau plămânii, arzându-mă pe dinăuntru ca flăcări din cuptorul lui iulie.

Erau izvoare din incandescența verii, grele și sufocante, fredonând suspinele de printre stele-adormite...erau licurici, ca lumânări în miniatură, pescuind vise de pe gene, și razele solare, jucăușe, scufundându-se printre peștii lunatici.

Ploaie de cireș! Așa erau toate cuvintele tale, izvor cu chip fata morgana și ochi de oglindă...și îmi fredonai din cântecul iubirii blestemate, bătând cu valuri la ușa sensibilității mele.

Erau izvoare...Cale Lactee melancolică, s-au risipit toate în mădularele cerului, iar umbrele negre ale aștrilor muți au luminat în scăpărări demonice pământul bolnav de indiferență...

(13.03.2007, 1:15)