sprijinită de ferestre așa cum se sprijină
unul de celălalt în ură dușmanii
așa cum se sprijină sinucigașii
de marginea vieții

îmbătrânesc lent de la unghii în jos
numai fruntea îmi rămâne fără riduri
așteptând și ea naivă
ca orice vietate primăvara
în timp ce lumea își celebrează nunta
își linge cu voluptate rănile
se tânguie de o prealungă singurătate

soarele gol soarele umbrei
mișcă forme bizare pe oglinda ochilor mei
sau este doar iluzia necesară
nostalgia după tot ce nu va exista

înconjurată de ziduri sonore le sparg cu furie
recitând cu vocea unui alt eu
niciodată același

mă închid în poezie ca într-o urnă de cenușă
după fantoma unui copil
după o viață citadină perfect alienată
ca un câine orb mirosindu-și resturile
înainte de a se naște