Cînd timpul se scurge și nu-l pot opri,
Așa cum nisipu-n clepsidră se-adună,
Revin amintiri care-au fost într-o zi,
Ca inimii mele rănite, să-i spună:

Trec zile de vară și-apoi frunze cad,
Și umbrele toamnei se-adună pe rînd,
Dar iarna cînd vine și stau lîngă brad,
Atunci cel mai greu mi-e, să te scot din gînd!

Se-apropie noaptea, cu pasul tăcut,
Iar frigul te-mbie să stai lîngă foc,
E seara în care-i atît de plăcut,
Cu cei dragi, alături, să te prinzi în joc!

Te văd parcă-aevea, spre mine zîmbind,
Și-mi vine s-alerg, să te îmbrățișez,
Încerc să-ntind mîna și să te ating;
Cu greu îmi dau seama, că iarăși visez!

Trec restul de zile, ca frunzele-n vînt,
Căzute pe-alee, uscate, pustii,
Dar cînd e Crăciunul, cobor pe pămînt,
Atîtea dorințe ce-așteaptă să vii!

Iar timpul se scurge cu pasul grăbit,
Se cumpără zile și grabnic se vînd,
Dar cînd noaptea sfîntă din nou a venit,
Atunci cel mai greu mi-e, să te scot din gînd!