poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-02 | |
Stă cocoțată pe birou și mă privește fix în ochi:
− De când n-ai mai privit un zbor de libelule ? − Auzi fată, n-am timp de prostii. Am termene de predat, dosare de pus la punct, lucruri serioase, ce știi tu… Și ochiul ei verde, sticlos, continuă să mă fixeze, trecând prin mine, așa cum uneori orbii zâmbesc condescendent spre cei ce se uită fără să vadă nimic niciodată: − Cândva frunzele îți erau leagăn și țărm neclintit... − Sună telefonul, mă lași? Da, domnule director, desigur, mâine dimineață, domnule director... Și rața mea transparentă cu un ochi verde se uită prin viscerele mele deschise ca printr-un ochean amintind de-o poveste rămasă neterminată, ca de un cântec. − A fost odată o fetiță cu cozi împletite pe spate... − Știi ce, iți rup ciocul dacă nu încetezi, auzi? Ciocul ți-l rup! − Îmi vorbea de cochilii de melci, și de luna răsfrântă în bălți și de tăceri albastre și de curcubeie bizare... Și mai ales îmi vorbea despre dragoste... Uneori mă privea atât de intens, atât de verde, cu ochiul ei rotund de sticlă moartă încât nu puteam decât să strâng pumnul de ciudă, așa cum în copilărie facem planuri de răzbunare pentru „când ne facem mari”... Am aruncat-o de mult de pe birou cu un gest nervos și încă nu pot să înțeleg cum de nu m-am întrebat niciodată când a-nceput rața mea transparentă cu un ochi verde să vorbească...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate