(telefonul de azi-noapte)

toți suntem beți de ceva când e
să ne confesăm sau să ne declarăm oameni ca toți ceilalți, înglodiți, înăspriți, plin de bătături și vise din-alea.
toate ne îmbătăm când ni te confesezi, fie că ne minți frumos sau
ni te dai
cu tot sufletul într-o caserolă lipicioasă.

e bine, nu? e foarte bine, toată lumea ne place, noi între noi mai mult că suntem speciali și unici, unul ca alta, unul cu alta, numele și numerele noastre încep să se asorteze,
să sune la fel,
fanteziile mele încep să aibă fața ta,
mâinile tale îmi acoperă ocrotitor spatele și
mă feresc de cei ca tine.

(ferește-mă de cei ca tine. Cei cu ochi sclipitori când fac rău, cei cu mâini puternice când mă vor, cei cu
planuri fără finalitate dar mărețe, cei ce mă vor mai bună, mai pricepută, cei ce nu mă vor de fapt pe mine, cei ce
mint și respiră, respiră și mint,
cei ce ating și distrug, distrug și ating, cei ce pun mâna acolo,
cei cărora nu le e frică de sânge sau de gustul meu, cei cărora nu le e rușine să se hrănească cu cei ce ar putea să fi devenit copiii lor, cei ce nu reciclează, cei pe care nu îi uiți niciodată.
cei despre care ni s-a spus că îi vom întâlni, cei de care ni s-a spus să ne ferim.)

vrei să ai propria ta eu. o variantă îmbunătățită și ascultătoare. alter-ego-ul meu cu valori în tine,
imortalizat pe un film din acelea pe care să nu le vadă nimeni altcineva, nimeni cu alți ochi, nimeni cu ochii mei,
alter-ego-ul meu care îți numără bețiile până când nu vor mai însemna nimic.
nu ai vorbit niciodată de dragoste, nu ai scris niciodată de dragoste,
„Ti-ai risipit viața!”.