Incertitudine
„pleacă…cu inima grea”
JULES VERNE

Caisul și-a aruncat podoaba de ninsoare
Și-n locul fulgilor ușori și albi de nea
Au apărut muguri,ce în a soarelui splendoare
Încep să plesnească, sub privirea mea!
Și-apoi în frunze se transformă, zarea
Se umple de mirosul umbrelor crude
Ce-anunță de departe sărbătoarea
Sufletelor încrezătoare și mărunte!
Și vara vine cu alai de fluturi și de flori,
Și-mprăștie în nări mirosul nopților senine
Ce te îndeamnă să te pierzi pe recile cărări
Care sunt gata durerea să-ți aline.
Iar frigu-ți bagă-n oase călduțe-nfiorări
Ce vin pe nesimțite și pleacă pe furate
Și clipele trăite imploră uitări
Ca frunzele ce cad de toamnă scuturate.
Iar în curând se-adună, când toate pe pământ
Într-un veșmânt îți macină privirea
Și gândurile tale purtate de vânt
Stau gata să-ți înece amintirea!
Confuză te ridici de pe o bancă
Pe care-ai stat cândva si îți plângeai destinul
Și inima îți bate și-acum, parcă
Ca-n clipa-n care îți gustai pelinul!
Însa acum în jurul tău e toamnă
Și plâng copacii-ndată pentru tine
Și ceru-ncet ploaia și-o toarnă
Iar firele de păr de apa îți sunt pline!
Grăbită treci și-o frunza-n calea ta
A rătăcit pe-a vântului aripă
Căzând, văzând-o, ai călcat pe ea,
Strivind-o, în aceeași clipă…
Dar n-ai auzit în urmă glasu-i care
Gemea înăbușit și se-ntrebă
Ce-ai face dacă vântul pe cărare
Din nou ar așeza-o-n fața ta…
Nedumerită te-ai întors și un minut
Ai cugetat tăcută-n a ta cale
Simțeai arzând al vântului sărut
Ce se culca apoi în pletele tale.
Dar ai lăsat în urmă tot ce-a fost
Și vrei să-ncepi acum o noua viață…
Însă vei reuși să îți găsești un rost?
Încearcă, din greșeli învață!