am o față de ascet
încălțată-n boconci
ochii mei-vulturi reparați în aer
creanga mâinilor unghiulară
cimento-fag
ploaia tot mai stufoasă
și totul în jur tot mai statuie
lizieră vecina...
precum tăișul nopții în splină

lipite fără de aur privea

ding daaaaaang
diiiiiiiing dang
prin urechile lui van gogh
amețit pământul trecea

ca o brazdă întinsă/încovoiată spre ger/

istoviți păream niște munți între mori părăsite
ce-și măcinau propriul mister

mai pot toca în tine grâul floricăi?

de ce șezi pe prispă
tu moară
pe propria-mi față?
și te uiți în adâncul fântânii mele din cer?