din oraș nu mai rămânea nimic
doar corpul rotea ceasurile
în sensul unui bărbat gravat în epidermă

târziu
straturi straturi de gânduri
desfăcute de corbii din squar
și râsul meu acoperind palme ridate

degeaba închideam emoția în ochiul stâng
se întipăreau cuvintele
deveneam femeia-manuscris
pentru un singur cititor
încătușat de propria curiozitate

mă opream la fiecare colț de stradă
să număr pașii greșiți
să rup celule din mine
să le arunc într-o gură de canal

după fiecare ieșire din orice oraș
mă uit spre Dumnezeu
și îl mai întreb o dată
de ce până la mine sunt doar labirinturi
și mormane de corpuri?