doream atât de mult să-mi crească pântecele
încât am început să înghit maladiv obiceiurile tale rotunde
în loc de ochi purtai oglinzi
mă vedeam clar eram uzată adunată ca un ghem de ață
puteam să jur că în spatele meu
era o sală de biliard imensă cât o lume

singura lume amputată
de la inimă-n jos


acolo se întâmplau toate într-un fel rotund
oamenii creșteau ca niște păstăi gata să pleznească
nimeni nu murea
după aceea plecau la casele lor cărunte

mai era puțin și totul părea normal
îți ieșeau femeile pe gură
îmbrăcate încet în rochii mărunte
n-aveau nimic sub ele

în absenta mea
pântecele creștea ca un soare bolnav

și aspru