când îți recit sonetele rupestre
și-ți răstignesc o poză pe dulap,
punând amfibologice sechestre,
mai profilactic decât Esculap,
se năpustesc în tâmpla mea orchestre
de-alămuri fine, suierand la trap
și mă holbez aiurea în ferestre,
sub cerul jos, ce stă să-mi cadă-n cap,
de parcă-ncerc din vâna ta, maestre,
de poezii, cu sete să m-adap
și-apoi, umil, în lăzile de zestre,
cu osanale, condensat, să-ncap;
în cursul promenadelor terestre
mi-e sufletul, în cizma ta, ciorap.