Rugăciune





De prin delirul mistic, doar blidul cu mâncare

mi-aduce iar aminte, că-s umbră de țărână,

și foame, frig, și sete, și gândul ce mă doare,

sunt strai de sperietoare, pe hârca mea bătrână –



pe jumătate – spirit, pământ – pe jumătate,

monedă răzvrătită, trecând din mână-n mână,

îmi duc cochilia-n spate, și urma mi se zbate

cum sângele îmi bate în inima păgână –



ce minunata-i calea ce duce spre Emaus,

atât că-i scris: te-oprește! Și-amar de și respiri!

Ce bine-ar fi, iubito, să ne oprim în haos,

Să fim nuntași la nunta la care suntem miri –





Pământ curat la suflet! Atât, în urma noastră,

Să presărăm în urmă, de ne-ar fi dat, ce Bun

Ai fi, Domn al iubirii, ce dai nimic să pască,

Și înmultești durerea, la fiece nebun!