el aduna cărămizi
le alinia fără grabă una lângă alta
în fiecare zi din palme așternea
straturi de lumină

într-o duminică a terminat zidul
îi rămăseseră mâinile sângerând
fruntea albă
umbra în loc de poartă

prin ea treceau femei
în rochii de stambă lungi
îl plângeau
îl numeau cu buzele crăpate
îi aduceau coroane de flori
el nu înțelegea
terminase doar prima facere
și mai avea ziduri după ziduri

mergea pe urma femeilor
le chema șoptit pe nume
nu auzeau
nu vedeau
își duceau mai departe smirna
își luau bun rămas de la fiii lor
de la clăditorul de cetăți
și nu vărsau nicio apă

el se îndepărta
aduna bolovani făcea din ei
un oraș apoi un altul
în niciunul femeile nu aveau mâini