Trec, în fiecare dimineață, pe lângă debarcaderul cu femei bătrâne
aliniate la mal, cu vâslele descojite,
cu pieptul muced și ars de soare,
tremurânde în bătaia vântului,
ademenindu-mă
să mă dau în poveștile lor
ca să ne uitam propriile povești.
Îmi șoptesc că doar ele pot mângâia tristețea apei
Ori tăia gentil urgia valului,
făcându-mă să-mi simt zilele de ură
pierdute ca surâsul unei copile
în inima unui bătrân,
că nimic din ce este scris nu se învață aici.

Și-n fiecare dimineață trec mai departe,
ca atâția alții, răbdător,
în așteptarea unui potop care să măture
propriile mele vâsle
și lanțul ce mă leagă de lume.