Fierătanii

Hâtu Grăuroaicei era ceferist
Și nu ieșea defel din tură
(Douăsprezece cu douăzecișipatru)
Cu mâna goală:
Aducea pe umeri,
Tocmai de la gară,
Câte vreo cuplă de vagon,
Manivele de frână,
Chiroane de cale și bucăți de șină,
Bune de bătut sapa,
Odată, chiar și un tampon,
Așa, de pus căldarea,
Arcuri oțelite și piese turnate
Și câte drăcii,
De pe la boghiuri,
Nu căra,
Că bătătura îi devenise
Un fel de magazie de triaj
(Vreo vită
Sau coadă de animal, ceva,
N-aveai să-i zărești prin ogradă,
Că-i lipsea sporul la lighioi
- Când își luase și el vacă afăta,
Na, să aibă lapte la plozi,
Se gâdila la muls
Și i se făceau țâțele mici,
Ca de capră,
Sărea prin ogradă și
Zvârlea cu copita
De-ajungea donița în drum.
Cel ce i-o vânduse,
Unul de departe,
Tocmai din Maxut,
La peste zece sate,
Pe semne ar fi vrut
Să i se piardă urma belitei
Dacă tot i se luase mana,
Numai că, la o lună-două,
Îi răgea la poartă
Cu tot cu vițel.
A fost om de treabă,
Că i-a trimes vorbă lui Hâtu
Să vină și s-o ia.
Până la urmă
O terminase tragic:
Scăpând la luțărnă,
S-a umflat
Și-i pocni buftul,
Ca și la alte două, după ea).