între catarame îmi exist,
îmi strâng încheteturile
cu molari, cu colți, cu proteze,
să nu înnebunesc mai mult
decât acum
când nu mă pot mișca-nspre tine.
luna, ah, luna. S-o ia dracu’!
și pe toată melodrama asta siropoasă
ce mă face să urlu

am înviat
prin valurile lumii să mă târăsc
înspre tine
ca un vifor de gheață catarsică
cu fiecare dinte răstignit
pe o plombă
în încheieturile mâinilor mele
pe care n-o pot plăti decât
cu durere.
și doar prin vocea ta,
cel mai înalt pisc,
piscul de pe care mă pot arunca
până la picioare
unde îmi vor fi toate ielele, toate,
așteptând să mă înghită,
să devin în sfârșit!