iaca, se mai răstoarnă la o vreme cerul pe umerii mei
de la înălțimea lui, cu eleganță nonșalantă
mă trezesc consemnată să-mi duc prezentul în spate
ca cel mai cuminte copil din curte, cum eram
ehe, te pun dracii să cari pietrele de moară-n spinare, râde tata
cu dreptatea lui
când iaca
deghizată în cel mai aspru părinte
viața mă plesnește fără milă
de câte ori îmi permit să visez
că există la un capăt de galaxie o umbră
a călărețului care îmi tot pare că vine
iaca, pe calul alb