Dacă te ating, e semn că sunt,
iar dacă zîmbești e mult mai bine.
Într-o ordine interioară a lucrurilor eu ar trebui să stau undeva și să te aștept
Dar uite, așteptarea n-a avut răbdare.
Acesta trebuia să fie un sonet, pentru că sufletul meu are acum rimă, dar e prea puțin.
Eu nu știu ce e mult, dar aflu, e o nevoie de absolut în univers, unii îi spun sete,
Și poate acolo sunt eu, evitînd rezolvarea oricum.
O să am grijă să cunosc un fel de tine, pentru că nu există univers ci doar intuiția lui,
Iar tu mă atingi ca și cum nimic nu s-a întîmplat. Iată finalul sonetului:
Schimbăm tăcerea lumii? Ori o plimbăm prin dește?
Nu noi numim iubirea, ea, singură, numește