! tânărul cu fața galbenă
și cu gura mută a înțeles că
nu are rost să mai schimbi vreo
vorbă cu concetățenii lui
fiindcă dacă-ntr-un fel ei i-au dăruit
viața tot ei i-au dăruit și moartea
și egalitatea perfectă
a acestui joc i-a făcut chit:
orice vorbă e de prisos, numai
că la frizerie poți și filozofa
cu glas tare dacă vrei: domnilor,
nu găsiți un scaun mai mic
pentru fetiță? ori nimeni nu răspunde
nimic iar tânărul
cu fața galbenă continuă
să privească-n tăcere scaunul
înalt cu speteaza lui în alămuri lucitoare
cu pedalele lui cu rezemătoarea
care se înalță și se coboară
cu brațele pe care mâinile se
reazemă într-un repaus sinistru
și mai departe capul fetiței
cu tenul măsliniu și cu pletele
lungi cu picioarele atârnându-i
speriate spre podea fără s-o
ajungă precum cei care sunt
spânzurați și așteaptă să se rărească
încet clienții pentru
a fi luată în primire, or
tânărul cu fața galbenă oferă
rândul cu amabilitate altora
căci privirea-i s-a fixat asupra
acelui scaun, mirată, cum
scaunul nu-ncepe singur să
prindă ca-ntr-o menghine
trupul fragil al fetiței
și chiar se miră de această
muțenie a scaunului și
pândește cu speranța în ochi
spre frizeri și e aproape sigur
că nimic nu se mai poate
întâmpla și plămânii i se
contractă dureros căci ar vrea
să mângâie pentru ultima oară
pletele fetiței, s-o umple de
sărutări dar mama așezată
pe scaun cu picioarele desfăcute
și cu rochia umflată în dreptul sânilor
dă semne de nerăbdare,
or lui stomacul i se contractă
dureros și singura explicație
care se poate da în cazul unei
căderi bruște la pământ și-al
unui urlet isteric e cancerul
și el încă nu-l are sau îl are
și nu știe și amândoi, el și
fetița pe scaune alăturate
închid ochii iar pletele lor
ating podeaua tăcute
și amândoi se privesc din
când în când pe sub genele
aplecate asemeni unor crini
care-și pierd încet-încet
parfumul și nici un semn
nu-și vor mai trimite unul
altuia!