Iata-ma din nou la poarta cuvintelor, nici inainte, nici dincolo de pragul ei. Exact la hotarul cu tacerea…Acolo unde gandurile se recunosc din priviri si unde lumina n-are nevoie de reflectoare. In fata mea, o scena imensa, cu mii de figuranti, repetand mecanic aceleasi gesturi, de la inceputul lumii. Daca-i privesti mai bine, pana si chipurile iti par identice si anoste. Ici colo, cativa bufoni inghititi oarecum de décor. Unul dintre ei incearca sa-si spuna replica, dar cuvintele sale se sparg de imensul zid de sticla ce desparte scena de spectatori. “Va rog frumos, omul acela vrea sa spuna ceva! Dati zidul la o parte!”, strig eu. “ Cine?! “ – veni prompt raspunsul – “A…nu-l bagati in seama…A innebunit acum doua zile, si de atunci spune tot felul de ciudatenii si lucruri incoerente, lipsite de sens. Cum ca are nevoie de adevar, ca acest adevar nu-l poate gasi in pietre…Intelegeti dumneavoastra…” Am inceput sa pierd treptat sirul vorbelor sale si am urcat pe scena. “ Te rog, spune-mi si mie…”. M-a privit in ochi si a inceput sa planga…”Te rog , am nevoie de tine!”. A incercat sa vorbeasca, dar cuvintele sale s-au transformat intr-o muzica suava, aproape ingereasca…
“ Gata, reprezentatia a luat sfarsit!”, se aude un glas din culise. Poftim? Si eu…eu unde merg acum? Eu vreau, am nevoie sa aud glasul omului aceluia. “ Imi pare rau, e mut…Oricum, iti multumim pentru figuratie. Piesa avea nevoie de o culoare noua…Asa ca…repetam si maine”.