simt
cum
mă îndepărtez
ca un vapor de un port nocturn
luminile lui mor lent într-o dramă blândă

umbra punea stăpânire pe casă
amprenta ei se duce
odată cu fiece bec ars
cu orice muc de țigare abandonat în oricare ochi de geam
orb

patul nostru
are cearceafurile din noaptea în care ai ieșit definitiv din ele
părul tău s-a încrustat adânc în urzeală
mă tăvalesc în miros
și știu că nu e decât disperare
nu-i decât aerul jegos
al dezolării
în care te-am strâns să te respir
ca un aurolac din pungă

aliniez cadavre de sticle
una
câte
una
soldații mei de plumb armata mea
prin ele privesc auriu
pereții din care aș vrea să văd
ieșind
auriu mâinile tale
nu ies nu-s decât urmele de sânge
urmele pumnilor mei

inspir lent
expir de ce?
sunt în larg
un pat în derivă
dincolo
un port care se lasă încet încet
în întuneric