M-am întâlnit cu poieta la intersecția dezintegrării. Am dat colțul și i-am dat un buchet de gladiole ciudate. Mi-a zâmbit, m-a luat de braț și a-nceput să-mi deapăne ceva egocentric. Mă plictiseam, dar continuam să mă gândesc la ce i-aș face dacă ar fi tăcut, dracului.

Ne-am plimbat prin parcuri, pe alei, ca niște porumbei clocotind în plăcere. I-am luat floricele și am hrănito. Ea a ciugulit, cu poftă, boabe de iluzie; iar eu trăgeam cu ochiul la două lesbiene iubindu-se, amestecându-se.

Pe la asfințit, când deja mă săturasem să tot aud, i-am zis că e vremea să mergem să ne umplem... așa elegant, frumos, european; cum face toată lumea după ce parcurge un text de cuvinte. Ea n-a avut nimic împotrivă, ba chiar a venit cu propunerea să ne grăbim; că nu se știe pofta când dispare și foamea când te macină dintr-odată.

Am închiriat o cameră (cu tot cu număr cadastral provizoriu și intabulare făcută) și ne-am așezat, tineri fiind, să așteptăm liftul. Liftul venea, noi ne îmbrățișam; liftul cobora, noi ne pipăiam, literă cu literă. Liftul a venit.

Ne-am introdus în el. Undeva sub oglindă era scris cu carioca roșie: "poezie + prostie = agonie". "Ce romantic!" îmi șoptește poieta, fremătând pe buze.
Urcam și zâmbeam unul la celălalt, ca niște cai. Ceva era în neregulă. "Miroase a poezie" zic. "Taci, tu" îmi spune zâmbind. "Am tras un vânt de fericire" îmi zice.

Am ajuns în camera proaspăt renovată cu egrasie spontană. Nu mirosul ne deranja, nici prețul plătit, ci mai degrabă patul care scârțâia în strofe. Nu era bine. Dar ce mai puteam face când dorința de împlinire și umplere era atât de mare? Ne-am dezinhibat, ne-am dezbrăcat și ne-am început (nu înainte de a face un duș cu apă vie și rece. brrrr).

Ne-am mângâiat ușor. Ne-am sărutat metaforele genitale într-un preludiu abstract. Ea mimă, eu mimând, teatrul perfect într-o saltea prăfuită. Actul începuse: scenele ba gâfâiau, ba chicoteau, ba oboseau, ba se întindeau, ba se strângeau, când în față, când în spate, când sus, când jos; nici noi nu mai știam unde suntem.
...și deodată vine versul. Ea striga: "umple-mă de versuri!". Eu, chircit de plăcere: "n-am decât vers alb! ia vers alb!". Ea: "mai vreau! mai vreau!". Eu: "ia vers alb! doar vers alb!"...

Ea întinsă printre umbre; eu fumând idei. Ce bine că a fost doar un TIMP! Mâine ne vedem pentru prima oară după...