e trist să ai tentacule aici când prin ventuze se golește clădirea
din care ai decis să nu mai ieși

în intersecții
rămâne doar cubul pe care crește
migrena desfigurării
cu o forță motrică
vopsește
dorința verticalizată a emoțiilor
tristețea devine la rândul ei goală într-un text juxtapus
nediferențiat

fiindcă se trece încet
comparativ
printre text și clădire
aceste reflexe contigue

e trist să ai texte în care tentaculele se ordonează
în funcție de fiecare somn liniat cu flexul
până când pereții interiori ai corpului
se lipesc de exteriorul clădirii
geometrizând
apoi realizând că tot ce-a fost înghițit
incoerent
nu dispare
doar durerea e centrifugă
și marginală