în
livada cu duzi,
violoncelul cu corzi de mătase
coloană de cântec ridică.

spirală de aur
cu
chip de femeie, mirosind a busuioc,
poartă între arcele sprâncenelor
ca-n urna maternă,
cristale de doină
aflate în spații adânci de iubire de țară.

strigătele de nuntă ale nașterii sale-melodii
plăsmuite pe un portativ vertical fără sfârșit,
merg către inimi,
pe ape unduitoare de neuitare.

prințul-poet–cel ce iubește-armăsarii mai presus de femei,
strigă din conuri de timp arzătoare:
“Mărie, să nu lepezi cerul din mâini!”




|






. |