Soare culcat într-un ochi de fântână.
Visul se lasă ca o pleoapă
tremurândă, lăcrimândă.
Căprioarele pășesc fraged pe maluri.
Miros de brad, înalt.
În adâncuri, argintul dezleagă vrăile vieții și morții.
Pitpalacii bat cântecul inimii.
Lumina s-a spart în lacrimi strivite
pe lentila iluziei.
S-a lăsat noapte.
Dar cumpăna fântânii nu stă dreaptă
pentru că vuiesc cocorii.
Undeva, departe se dizolvă o revoluție a luminii
amenințată pentru totdeauna de noapte.
Vulpile se strecoară din zi în întunerec
iar rândunelele s-au frânt în fântâni.
Norii au înghețat într-o ceară alburie
iar Eu mă prăvălesc la margine de baltă
vuindu-mi trestiile...

Întuneric, Iluminare, Veșted.
Un gând firav:
Zâmbesc, poate, pentru ultima oară...