Mă uit înapoi – o dâră de sânge.
Mă uit înainte – o pată neagră
în care se-afundă, monoton, marfarul.
Și ea ? Mi-aș pune capul pe pieptul ei
și aș scoate un urlet stins.

Altfel, cârciuma cu muncitori nădușiți,
cu mâncare stătută,
cu ospătari năclăiți.

Din nou amiază.
Cum mă poartă metafora,
cum mă rostește
mereu un altul, asemenea mie …



(volumul “În acte, ești viu”-2001)