liniște
urmează numărul meu
în care-mi umblu în suflet
fără mânuși, fără ac steril
- caut nimicul acela aspru care-mi scobește centrul afectivității -
un fel de tăiș de funingine
mi se ascute direct de tetracamerală

pe piept țin în echilibru static
mii de orașe prăfuite, numai beton și sticlă
la furtuni, geamurile se mai sparg
cioburile îmi intră in piele
sub soare, urbele levitează într-un fel de lumină
și doar atunci pot să alerg spre mine
eu
doar eu

mi-aș demachia și lacrimile
jur, as face-o,
sau le-aș subția cu penseta
m-ar aranja și un zâmbet desenat cu rujul
roșu – inimă
apoi și o estompare a simțurilor
mai puțină culoare
mai puțin sunet
mai puțină epidermă zgâriată
mai multă
liniște