Mă întrebm cum se face că
ploaia cu dezvirginări colective
întârzie, anul acesta
va fi mai puțin rod
mai sarace mințile înmuiate cu omega
Alambicul sfârcurilor tale
Nu se vor mai țuguia
Îmbrățișandu-mă cu sângele
lui sfâșiat

Frunzele despuiate de tine
Căzură în cercuri
Sus
Spre zenit iar buzele
mele se îmbrăcară
cu haina resemnării
E prea târziu să mai
ating capătul despicat al corpului
Tău...
Frânturi din mine te dor
La fiecare scâncet-jupuire
Pe care o rostești
Eu plâng cu crengi-madulare
Din nucii ce nu ți i-am însămânțat
Cu prea multă ignoranță

Pasajul acela căzut peste liniile de cale ferată
Se gâdila apoi se trântea
Cerându-ți
cizmele albe

Acum
cufundat printre atomii
geamului trenului de Petroșani
Îmi caut cu ochii închiși
Reflexia aceea - încremenită este

Pieri și gerul de februarie
odată cu tine
Anul curent se desfășoară ghemul
de macramee zilnice
Agale.
Haide trage-ți ușa
la clanță
sau clanța la ușă
Închide-ți robinetu la ventricule
sa nu rămână clandestin
Înăuntru spre uitare
Vidul Infinit
Cu sine
Nu-și mai au rostul...
Târzie este calea...

Respir ceva ce-a mai rămas
Prin cavernele amintirilor