.




Moștenirea

Am fost copil, acum sunt mamă
pe mama cu durere-am îngropat
și de-atuncea știu ce-nseamnă
să n-ai pe cea ce sufletul ți-a dat!

O! câtă jale mi-a lăsat
în urma ei, plecând mămica....
Și ce regrete-am adunat
că nu mai pot să-i spun nimica!

Of !… cât imi e de dor de ea!
Ce mult aș vrea s-o văd odată!
De-ar spune cineva ca mama-i rea
să-l fac să plangă viața toată!

Nu-mi pot la nimeni spune jalea
și cât de mult am suferit....
de cand nu-mi mai aține calea
cu chipul ei cel liniștit!
..................................................
N-aș vrea ca fiul meu să plângă
cum o plâng eu pe mama mea....
N-aș vrea ca dorul să-l ajungă
iar eu să nu-l pot ajuta!

Dar ce să fac? Cum să mă port?
Cum sa trăiesc de-acu-nainte?
Știu: cu niciunele nu pot să fac
ca să îi ies acum din minte!

Să fiu bolnavă ori nebună?
Să-l fac să îmi dorească moartea?
Să-i dovedesc că n-am fost bună
și nu i-am pus în mână cartea?


Să-l fac să creadă că nu-mi pasă
dacă e rea ori bună viața sa ?
Să îl gonesc când vine-n casă?
Să nu-l poftesc la masa mea?

Și cât de rea să fiu cu el
în timpul care mi-a rămas
ca el să uite că de mititel
am vrut să fie-n toate as?

Să-l fac să uite cum îl învățam
să umble, să vorbească, să se poarte,
să uite cum în somn îl sărutam?
Cum pentru el făceam pe toate?

Să-l fac să-mi uite fericirea
când mă ținea sfios de mână?
Să-l fac să-mi uite bucuria
când reușea fără să-mi spună?

Să-l fac să uite tot ce ne-a legat
de când din trupu-mi s-a desprins?
Să-l fac să uite cât de minunat
A fost să-i dăruiesc , de mic, un vis?

Să-l fac să nu privească înapoi...
Să aibe în cap doar casa sa?
Să-l fac să uite ca noi doi
am intuit ce viața îi va da?

Să-l fac să creadă că nu-mi pasă
dacă i-e bine sau i-e rău?
Să-i reproșez c-aveam în casă
mai multe fară fiul meu?

Cât de nebună să mă fac?
Și cât de rea să fiu cu el?
Să-l ocărăsc? Să-l bat la cap?
Să-i spun că l-am urât de mititel?

Să-i demonstrez că-n viața mea
de dorul lui nu mi-a păsat?
Să îi arăt c-am fost o mama rea
și-n voia sorții l-am lăsat?

Când voi muri să fie fericit!
Să nu mă plângă niciodată!
să nu-și inchipuie că mi-am dorit
să-mi uite chipul de îndată!

Eu cred că-i fac acum un bine
pașii spre silă-i împingând....
Să-l fac să nu știe de mine,
să-l fac să nu mă poarte-n gând!

Va fi acest supremul dar ,
ce mulți pe lume nu vor întelege
căci l-aș lăsa lângă hotar
de mamă nimica să nu-l lege!
..................................................

O Doamne! Tu de ce mă lași acum
uitarea lui să imi doresc
și fiului atât de bun
pe mama lui să i-o răpesc?

Când mama mea s-a stins din viața
am început să-mi amintesc
de când eram o mică fată
și viața-mi toată retrăiesc!


Și chiar de plâng, lacrima-i dulce
căci amintiri frumoase îmi revin....
Incet, încet eu înapoi m-aș duce
să simt iar harul ei divin!

…………………………………..

Să plângă dar și fiul meu
cum o plâng eu pe mama mea!
Să sufere, să-i fie greu,
fără o mamă bună sau chiar rea!

Să retrăiasca ca și mine
o viață intreagă încodată!
Să afle cât este de bine
să ai în cer o mamă minunată!

Ca moștenire-i voi lăsa
în loc de bani sau un castel
doar neputința de-a uita
ce însemnat-a mama pentru el!
...........................................................

“Să plângi, deci, fiul meu ,ca mine
și să regreți când voi pleca....
Să nu-ți fie deloc rușine
când mama-n vis te-o mângâia!”

“Să-mi simți prezența lângă tine
chiar de am fost o mamă rea.....
Dar, să-ntelegi și tu în fine
că numai una-i mama ta!”

București, 7 ianuarie 1998