“
o clipă este viața voastră pentru mine, Preasfântul zise.
*
în cercuri de lumină-i înțelepciunea strămoșilor;
în trunchiurile amintirilor nestrăpunse încă de fulgere.
*
oamenii-clipei
le-au gustat înțelesurile;
atârnă pe piept șiraguri din mireasma ciorchinilor din flori de castan și murmură,
murmură
asemeni păunului, descântecele somnului:
izvorul apelor îl caută, să-și spele-n zorii zilei visele.…
***
când plouă-e, heiii!
e semn de la Preasfântul, ce șade pe tronu-I, ascuns printre nori:
grăbiți decupează pătrate magice din trunchiurile copacilor din livada de fulgere.
înșiruie numere pe diagonala destinului, apoi le adună;
o broască țestoasă le încurcă tâlcurile.
luminați de-o idee divină,
pun talismane
la intersecții
să nu se ciognească planetele.
***

când stelele aducătoare de noroc își ronțăie unghiile, apoi de plictiseală schimbă macazul
dragonului preumblător pe poduri;
la ceasul când râsete înfundate auzi printre nori: șiroie de sânge țâșnesc pe stane de piatră ascune-ntre arcade,
atunci
ei-trepădușii,
fluieră-n cochilii de melc cântecele uitate ale mării;
se căznesc se scoată scaieții din dinții sticloși ai nisipului,
dezleagă izvoare întinse pe maluri, țes ploii maramă de toamnă,
și-asemeni copiilor,
spintecă chiuind marile valuri…ale visului.
*
...le aceasul acela,
poemele nopții
spălate de apele largului,
adorm ghemuite pe buzele lor.
***
atâta timp cât soarele era în ei,
nu le păsa de vremea de-afară:
nu dădeau importanță arsurilor de pe mâni și față.

ploaia de stele îi fascina,
prevestitoare era a echinocțiului de toamnă.
tăiau tetraedre din călcâiul sfinxului, să întrevadă reprezentarea atonului de carbon.
le aranjau apoi buchete sub formă de cuburi.
în zilele postului mare, igluuri făceau:
puneau la adapost, pentru vremuri de răstriște,
câteodată:
merele coapte din satul copilăriei;
lungile apusuri dungate de strigătul cocorilor;
lacrimi din boabe de struguri, servite la cina nupțială;
altădată,
îndesau cu mâinile,
îndesau cu picioarele,
îndesau cu mâinile și picioarele sufletului
în damigene mari cu dop de plută,
chiotele de bucurie ale tatălui când și-a văzut feciorul risipitor, bătând la poartă.
“nu-i mult? - a spus îngândurat Cel-de-Sus.
“las' să fie!-au răspuns.
***
femeile-clipei
n-au chipul stropit de vopselile mincinoase ale fericirii.
cobilița grijei o duc cu demnitate pe umăr.
în după-amiezile tinereții,
la portiță,
broboade negre pe cap poartă.
printre franjuri,
stelete-bocitoare încercănate,
îngenuncheate stau la priveghi.
***
șine parale înconjoară vecia ce-apasă pe masa tăcerii.
Piciorul unei muște, de pe cadranul ceasului, trasează pe garduri
circumvoluții de umbre .

așezați pe taburete de piatră, oamenii-clipei
ascultau poveștile spuse de moșii lor din măruntaie de oale:
“ Morarul s-a născut înainte de vreme.
În mijlocul ogrăzii era o piatră mare, care sfărâma orele în firișoare de minute și secunde.
Morarul, cu atenție, răsturna făina în coșurile a douăsprezece fecioare, blestemate de o babă haină, să nu se oprească niciodată din dans;
altfel..
întreaga lume va fi-mpietrită .
Și așa,
fetele noastre, ținându-se de mijloc,
în pas legănat, să n-adoarmă, se învârteau zi și noapte
după soare.”

limpezimi

dau
binețe vecinilor, fără a arunca în ograda lor priviri pizmașe;
dau
cu plăcere o cană cu vin străinului din prag de vise;
dau
mulțumire Preasfântului
pentru puterea ce le-o dă să guste împăcați al suferinței fruct.

ei, oamenii-clipei
nu-și dau
din casa lor,
din mâinile lor,
din sufletul lor
copilele,
lupilor-stăpâni
peste pădurea de fulgere, de dincolo de izvorul de vise.
***
în inima lor
deschisă-i fereastra.
aer curat înfiorează perdeaua.
pe masă, Preasfântul a
lăsat o carte de vizită.
*
nu se tem
de gheara usturătoare a nopții,
când
în lungi spirale plânge ziua,
gonită
cu pietre de spirite obscure.
nu se înfiorează
de gerul din armurile grele,
golite
de blândețea și căldura gândului.
frică n-au
de seceta cuvântului din mutele morminte,
bătute
de vânturi insensibile la suferință.
îi înspăimântă însă,
bunătatea-perfidă
a lupilor,
aducătoare…
de multe,
multe,
multe
…rele.
***
la primul gong al serii,
izgoniții din vis
desperechează
împerecheații pași ai ochiului drept.
*
magnetizați de ochiul sfredelitor al centaurului cu arc,
închinătorii la șerpi
împrăștie
unitele ape ieșite din estuarul destinului.
*
dezlegate din pungi placentare,
roiuri de râsete sarcastice,
atârnă pe mantia celor ce stau de vorbă cu copacul neroditor și
descoperă
printre nervuri
neștiuții absenți de la parada Cititorilor de semne”
*
n-au veșnicia sădită-n suflet...
fugiții de fericire
descătușează
înrobitele sentimente de răzbunare
din catacombele săpate-n inimi.
***

femeile-lup
caută prin pădurea de uscăciune
figuranți-soți-de-casă.
sunt convinse că Pământul se-nvârtește așa de bine, pentru că-i un tors de femeie.
aritmetica o știu din pruncie:
aduc pe oricine la același numitor cu ele.
***
libelula străpunge zidul înaltului vis:
un jet de lumină
desface
"ce-a fost"
de
"ce va fi".

spre sfârșitul verii,
când
ploi capricioase,
desprinse din poala mării,
desfac în evantai
fustele paietate,
îngândurați...
împovărați...
întristați...
urcau pe scara visului lor.
pe fiecare treaptă uitau:
ba o ură devastatoare;
ba o deznădejde cancerigenă:
ba o sclipire a ochiului invidios.
urcând, erau mai ușori și simțeau în obraji văpaia caldă a libertății.
ce frumoasă este viața, privită de aici din vârf, din Hiperboreea!
***
prin plasa zdrențuită a dimineții,
soarele aruncă-n ei bulgări de foc.
plimbă degetele pe coama ocnei incendiate;
amintirea sării le dă fiori.
bine ar fi
sa găsească iute
c
ă
r
a
r
e
a
adevărată, folositoare
și
să ajungă teferi acasă.
***
ce bine se simte Preasfântul când, al naiului cântec inundă-n lumină pădurea!
Cel care a-nvelit mocnita viață
cu
focul veșniciei,
nu apleacă a sa ureche
s-asculte
al hulitorului plânset.

Păstorul-din seninele ceruri,
risipește
cu suflarea puterii sale
umbrele lupilor,
ce mișună în spatele mieilor.

pe frânghii de tril de ciocârlie
coboară
în casa mireanului- totdeauna
săritor s-ajute măcar cu-o vorbă bună pe lazării lumii acesteia.
Preasfântul se așază la masă,
mănâncă
grâu fier îndulcit cu miere;
bea o cană cu vin în cinstea strămoșilor-șuvițe in
funia neamurilor, ce leagă "ce este" de "ce-a fost"”,
se-nchină,
binecuvintează primitoarea gazdă
și…
pleacă mulțumit.